ATATÜRK – POVESTEA UNUI MIT

Mihai Tiuliumeanu

(Misterele Dunării Nr. 2, martie 2017)

Atatürk – simbolul

Prima mea vizită în Turcia, în primăvara anului 2008, a fost o adevărată revelație a unui fenomen pe care nu-l cunoșteam și nici măcar nu-l bănuiam.

Oricine a vizitat Turcia în acei ani, a trăit, probabil, senzația omniprezenței lui Atatürk. În fiecare oraș, în fiecare școală, universitate, clădire publică, oficiu poștal, bancă, magazin, butic de stradă, imaginea lui Atatürk era nelipsită: Atatürk tânăr cadet la Thessaloniki, Atatürk în uniformă militară pe front, Atatürk în mijlocul unui grup de femei fără voal, Atatürk cu mustață, fără mustață, privind preocupat, încruntat, zâmbind, ațintind mereu asupra ta, din orice unghi ai fi privit, sclipirea ochilor săi de oțel.

Același chip, în sute de ipostaze, pe magneți de frigider, semne de carte, calendare, postere, cutii de țigarete, breloage, insigne și multe alte asemenea mici suveniruri pe care le-am adus cu mine la întoarcere.

Aveam impresia, oriunde am mers, la Istanbul, la Çanakkale, la Bergama, la Bursa, oriunde aiurea, că Atatürk este încă viu, că această celebrare este un omagiu continuu, dar nu acel gen de omagiu prea bine cunoscut nouă, ci bucuria exprimată liber de a fi contemporan cu o legendă. Atatürk era însă mort de 70 de ani!

În mai bine de jumătate de veac, figura lui nu se schimbase, ochii lui nu își pierduseră lucirea, aura lui continua să lumineze cu aceeași intensitate, spiritul său și moștenirea sa pulsau în toate acele inimi care se străduiau a face să pară că e încă în viață. Atatürk depășise de mult granița dintre realitate și legendă, devenise o figură mitică, un erou de legendă, o icoană vie, simbolul unei nații căreia îi era părinte.

Atatürk – eroul

Eroul este figura carismatică a unei acțiuni care izvorăște, pe neașteptate, într-un moment anume al istoriei, în toiul unor evenimente cataclismice, reușind să imprime un alt curs acelor evenimente, prin puterea sa personală, prin viziunea sa, modelând prezentul și reclădind viitorul. În acest sens, eroul este un personaj semidivin, instrumentul providenței, simbolul unei epoci, al unui moment, al unei clipe, al unei „ore astrale” a istoriei omenirii.

Sunt momente, pe drumul devenirii unei nații, când oamenii, dispersați și divizați se strâng laolaltă întru îndeplinirea unui ideal comun, în jurul unui om care întruchipează acel ideal, care dă glas aspirațiilor acelei nații, care devine imaginea sa și sufletul său care vibrează.

Atatürk este, fără îndoială, eroul prin definiție. Așa cum el însuși a spus-o, conducerea sa a întrupat dorința și aspirațiile unei nații care a trebuit a reînvăța să fie mândră de eroii săi și de istoria sa. Este un fapt uimitor cum acest om care s-a străduit atât de mult să dea poporului său o identitate, a devenit el însuși nucleul acestei identități!

În haosul primului război mondial, când națiunile Europei se încleștaseră într-un război care „să pună capăt tuturor răzbaoielor”, Imperiul turcilor otomani, bătut, umilit în atâtea războaie recente, dezarticulat și sfâșiat, își trăia în obidă și neputință un sfârșit lipsit de glorie. Un apus de civilizație, un sfârșit de istorie, unul dintre multele sfârșituri pe care le trăiseră, la vremea lor, toate marile imperii ale lumii.

Din acel haos al destrămării, al deznădejdii, al umilinței, a apărut un om care a avut curajul de a spăla de rușine numele de turc. Adesea, în istorie, națiile dau naștere oamenilor mari, în cazul nostru, un om a născut o nație!

În 1915, la Çanakkale, într-una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria lumii, trupele turcești, istovite, inferioare numeric, lipsite de arme și muniție, dar înflăcărate de prezența lui Mustafa Kemal Pașa, au reușit să țină piept cu eroism corpului expediționar anglo-francez, care încerca traversarea Bosforului, ocuparea Istanbulului şi securizarea unei rute maritime, vitale pentru menținerea Rusiei în război. Victoria de la Çanakkale, acest Oituz al turcilor, a zădărnicit planurile Antantei, a pecetluit soarta Rusiei și a salvat Imperiul otoman muribund. 

Eroul de la Çanakkale a devenit liderul carismatic al luptei de eliberare națională din 1919 și comandantul victorios care a zdrobit forțele invadatoare grecești, în 1920.

Fiind în Turcia pentru întâia oară, mă așteptam să văd peste tot monumente care să celebreze marile victorii otomane, deloc puține. Sultanii turci își dorm somnul liniștit la Bursa, în timp ce statuile care celebrează victoriile lui Atatürk pot fi întâlnite peste tot. Victoriile de la Çanakkale, Sakarya și Dumlupinar par a eclipsa cu totul succesele otomane de la Nicopole, Varna, Belgrad sau Mohacz. 

Istoria Turciei moderne începe la Sakarya și Dumlupinar, istoria națiunii turce începe cu Atatürk. Sultanii otomani au creat un stat fără granițe și fără o nație; Atatürk a creat o națiune în granițele unui stat.

Nu a fost deloc ușor formarea unei națiuni din acel amalgam de popoare care locuiau între granițele fostului Imperiu. Procesul formării națiunii turce a fost strâns conectat cu modernizarea tinerei republici: campania împotriva „veșmântului oriental”, spre exemplu, a fost corelată cu uniformizarea, cu omogenizarea, cu eliminarea diferențelor regionale, care fragmentaseră timp de secole unitatea Imperiului otoman.

Ideologia otomană a imperialismului religios, destul de difuză, universalistă și perimată, a fost înlocuită de un naționalism turc centrat pe o identitate geografică concretă și compactă – regiunea Anatoliei.

După ce lupta pentru independență a turcilor s-a încheiat (ce curios este faptul că turcii și-au purtat propriul război de independență, că au avut Plevna și Vidinul libertății lor!), Atatürk proclama mutarea efortului în direcția modernizării tânărului stat:

„În continuarea triumfurilor militare pe care le-am obținut cu baioneta, cu arme și sânge, ne vom strădui să obținem victorii pe alte câmpuri de luptă, ale culturii, educației, științei și economiei”, adăugând faptul că „beneficiile marii noastre victorii depind numai de existența unei armate a educației.” 

În anul 1923, Mustafa Kemal punea bazele republicii Turcia, oficializând astfel dispariția Imperiului otoman. În numai 15 ani, din 1923 până la moartea sa, în 1938, Atatürk a derulat un complex program de reforme menite să modernizeze tânăra națiune și să o apropie de țările Europei Occidentale: alfabetul arabic a fost înlocuit cu cel latin, guvernarea și educația au fost despărțite de religie, iar sistemul de legi a fost elaborat după modelul european.
Modernizarea și occidentalizarea s-au făcut simțite mai ales în mediul urban. Viața culturală a noii Turcii a îmbrățișat variate aspecte ale civilizației occidentale, de la tehnologie și știință, la cultură, artă, inclusiv opera, balet și sculptură. Școlile și universitățile au adoptat, de asemenea, modelul celor din Europa de Vest.

În 1934, Parlamentul Turciei i-a conferit lui Mustafal Kemal supranumele de Atatürk, pater patriae, Părintele turcilor. Una dintre cele mai importante realizări ale lui Atatürk a fost, fără îndoială, acordarea, prin lege, a drepturilor egale pentru femei, lucru deloc ușor de înfăptuit. Mai mult, femeile au fost încurajate să renunțe la vălul islamic și să se implice activ în procesul de modernizare a societății turcești.

Se spune că, în timpul unei parade organizate în cinstea zilei Republicii, prin fața tribunei oficiale au trecut și elevele unei școli de fete, având capetele acoperite cu voal. Atatürk a fost neplăcut impresionat de stângăcia mișcărilor acestora, spunând:

„Dacă nu pot vedea la un pas în fața lor, atunci cum oare vor putea vedea vitorul?”
Vălul islamic a fost interzis în școli, universități și în instituțiile publice, iar femeile au fost încurajate să renunțe la toate complexele de inferioritate la care le condamnase trecutul.

„Aruncați vălul, ieșiți din izolare și participați în egale condiții cu bărbații la construirea unei noi societăți seculare și a unei noi națiuni!”

Educația pe care Atatürk le-a dat-o fetelor sale a fost pe măsura așteptărilor pe
care acesta le avea de la ceilalți. Sabiha Gökçen, una dintre fiicele sale adoptive, a devenit prima femeie aviator și pilot de luptă din istoria Turciei. 

Atatürk – omul

Așa cum se întâmplă în cazul tuturor personajelor mitice, legenda a lăsat cu totul în umbră viața reală a lui Mustafa Kemal Atatürk. Nu există în Turcia un tabu mai mare decât voalul de mister care acoperă viața personală a lui Atatürk.

Este foarte dificil de acceptat faptul că Atatürk a fost o ființă umană, din carne și oase, cu slăbiciuni și defecte, ca oricare dintre noi. Legea care pedepsește insultarea memoriei lui Atatürk este încă în vigoare, deși umbrită într-o mare măsură de legile noi, care pedepsesc insultarea lui Recep Erdogan. Atatürk a fost desemnat Conducătorul Etern al Națiunii.

Adunarea Națională a Turciei a votat o lege care restricționează folosirea numelui de Atatürk la persoana lui Gazi Mustafa Kemal Pașa.

Este surprinzător cum, pentru un personaj cu o impresionantă biografie, detaliile despre viața sa personală au rămas mereu într-o zonă neaccesibilă. Biografii oficiali se rezumă a ne spune că lui Atatürk îi făcea plăcere „să citească, să asculte muzică, să călărească și să înoate”. Că iubea Zeybek, dansul războinic tradițional din părțile vestice ale Anatoliei, cântecele populare din Rumelia și luptele libere, atât de dragi turcilor.
Că își prețuia calul numit Sakarya – în amintirea victoriei decisive obținute în războiul pentru independență – și, în aceeași măsură, căinele, Fox.

Că a construit o librărie care cuprindea zeci de mii de volume. Că obișnuia a lua masa nu doar în compania politicienilor, dar și a oamenilor de știință sau artiștilor, discutând cu aceștia tot felul de chestiuni care priveau viitotul Turciei. Că iubea natura și obișnuia a petrece timp în mijlocul său, meditând departe de zgomotul orașelor. Am vizitat, în timpul ultimei mele vizite în Turcia, cocheta vilă de la Yalova (Yürüyen Köşk), pe țărmul Mării Marmara. Se spune că Atatürk a văzut acest loc plăcut ochiului și inimii de pe yaht, a oprit la țărm și s-a odihnit la umbra unui bătrân copac.

În anul 1929, a fost construită mica reședință de vară, unde Atatürk obișnuia a veni, atunci când simțea nevoia de a petrece timp în singurătatea naturii. În timp, rădăcinile copacului au început a afecta structura de rezitență a vilei, iar grădinarul a propus să fie tăiat. Atatürk a respins categoric propunerea, dând ordin să fie mutată vila!

 

Un exemplu din care ar trebui să se inspire toți cei care, având o vremelnică putere, tind a crede că pot supune voinței lor natura întreagă. 

În ciuda adorației de care s-a bucurat din partea unui întreg popor, Atatürk a fost un om singuratIc. O mare parte a tinereții sale a petrecut-o pe câmpul de luptă. Căsătoria sa cu Latife, o tânără care provenea dintr-o importantă familie din Izmir, a fost de scurtă durată. 

În cartea sa „Atatürk. Biografia fondatorului Turciei moderne”, Andrew Mango o descrie pe Latife ca pe „o tânără femeie ambițioasă” cu „o figură draguță și un păr castaniu atractiv”, animată de o „puternică voință”. A studiat Dreptul la Sorbona și vorbea mai multe limbi occidentale. Pentru o vreme, Latife a lucrat ca asitstent personal și traducător pentru Atatürk.

După ce căsnicia s-a destrămat, Atatürk a adoptat nu mai puțin de șapte fete – Afet (Inan), Sabiha (Gökçen), Fikriye, Ülkü, Nebile, Rukiye, Zehra – și un băiat, Mustafa. Alți doi copii au fost luați, neoficial, sub protecția sa – Abdurrahim și İhsan.

Motivele divorțului de Latife, după doar doi ani de căsătorie, nu ne sunt cunoscute. Poate că această femeie puternică, ambițioasă, cultivată, s-a dovedit a fi o nucă prea tare pentru un om cu temperamentul lui Atatürk. Sau poate că cele două puternice personalități nu au reușit să găsească calea înțelegerii conjugale.

Jurnalul Latifei, scrisori și documente personale au fost considerate prea periculoase, motiv pentru care au fost puse sub cheie, într-un cufăr, de către Institutulul pentru Istoria Turciei. Familia Latifei a refuzat, la rândul său, să ofere detalii despre relația celor doi, din respect, se spune, pentru memoria lui Atatürk. 

În anii 50, încercarea de a face un film despre viața lui Atatürk a fost un total eșec. Turcia nu era pregătită să îl vadă pe părintele său fondator, un personaj înconjurat de aura sfințeniei, portretizat ca un simplu om, cu defecte și slăbiciuni.

Moștenirea lui Atatürk – kemalismul

În ziua de 10 noiembrie 1938, după o suferință de câteva luni, eroul de legendă al Turciei se stingea din viață. Decenii întregi după moartea sa, el a rămas o figură transcedentală, un simbol al națiunii turce.

Ideologia care s-a născut odată cu moartea sa – kemalismul – a rămas pentru multă vreme doctrina fundamentală a Republicii Turcia. Principiile sale fundamentale promovează forma de guvernământ republicană, puterea electoratului, administrația seculară, naționalismul, o economie semi-dirijată de stat și, nu în ultimul rând, modernizarea continuă.

Kemalismul nu a fost niciodată doar o ideologie politică. Pentru turcii de pretutindeni el a reprezentat un adevărat mod de viață.

În timpul vizitei mele în Turcia, în anul 2008, am purtat o interesantă discuție în acest sens cu ghidul nostru, Fahri Mintes. Rezident în Olanda de 33 ani, Fahriu se considera însă, fără urmă de îndoială, un kemalist.

Kemalismul, pentru Fahri Mintes, la fel ca pentru toți cei care continuă a-l purta în suflet pe Mustafa Kemal Atatürk, este sinonim cu progresul și modernizarea, cu „dorința de a învăța mereu de la alții, pentru a deveni, în cele din urmă, mai bun decât ei”. „Studiul, observația, analiza și autoperfecționarea sunt principiile de viață ale unui kemalist. Un kemalist este concentrat pe progres și el nu va lăsa nici un obstacol să-i stea în cale, nici tradiția și nici măcar credința religioasă. Tradițiile ne sunt dragi, le păstrăm, iar religia este doar în sufletul nostru. Un kemalist nu cunoaște decât două verbe: a voi și a face.”

Discuția mea cu Fahri Mintes, acest om simplu, fără educație, care a reușit în viață numai datorită voinței și crezului său, care își educă copiii la școli din Occident, care nu disprețuiește civilizația occidentală și nu lasă naționalismul să îi întunece percepția asupra lumii, a fost edificatoare pentru a înțelege faptul că kemalismul este mai mult decât o ideologie seacă.

„Răsăritul și apusul”, spunea Atatürk, „își pot da mâna pe tărâmul valorilor seculare și respectului reciproc, naționalismul poate fi compatibil cu pacea, atâta vreme cât rațiunea umană reprezintă singurul ghid adevărat în viață”.